Текст книги "Pisicul pe nume Titi"

Pisicul pe nume Titi
Lidia Ruban
Nadejda Camenscaia

Illustrator Nadejda Camenscaia

© Lidia Ruban, 2023

© Nadejda Camenscaia, 2023

© Nadejda Camenscaia, illustrations, 2023

ISBN 978-5-0060-6508-6

Created with Ridero smart publishing system

PISICUL PE NUME TITI

Imaginează-ți fericirea,

și cu siguranță va deveni realitate.

INTRODUCERE…

Toată copilăria mea am visat să am o pisicuță. Dar mama îmi tot spunea ca nusepoate. Și am înțeles-o într-o oarecare măsură: fratele meu avea alergii și era adesea bolnav în copilărie, așa că mama trebuia să meargă cu el la doctor. Și trebuie să ai grijă de pisc. Iar mama știa că trebuiea ea insași să facă asta, dar avea prea multe griji ca să-și mai ia una. Iar visul meu de a avea un prieten blănos, pufos a devenit din ce în ce mai obsesiv. Copiii care le cer părinților o pisicuță, vor înțelege tristețea și durerea mea. Îi invidiam pe toți proprietarii de pisici la rând și mă consolam cu faptul că aș putea să-mi cumpăr eu însămi un pisc când voi deveni adultă. Până atunci, îmi imaginam un mustăcios dungat care se joacă atunci când eu îmi fac temele, cum se ascunde sub plapuma mea când mă culc și cum toarce, dacă îl mângâi… Dar acestea erau vise.

<…> Numele meu este Lidia. Fiica mea iubită, Nadejda, mă ajută să scriu această carte pentru tine. Nadejda este norocoasă: s-a născut când familia noastră avea deja o pisică frumoasă și afectuoasă.

Dar să ne întoarcem la visul meu irealizabil, așa cum mi se părea la acea vreme. Nadiușa adoră această istorioară. De aceea am decis să împărtășim această amintire cu voi, pentru a vă inspira și a vă ajuta să credeți că visele devin realitate. Trebuie doar să crezi și să faci un pas spre realizarea visului.

1. Un vis devenit realitate

În anul 1997, împlinisem 15 ani și am decis să merg să fac studii în capitală. A fost o trecere bruscă de la viața rurală la cea urbană. Călătoream rar acasă, deoarece lucram noaptea ca ospătăriță pentru a-mi plăti căminul și pentru a-mi cumpăra mâncare. Bursa era atât de mică încât nu ajungea nici măcar pentru strictul necesar, a fost o perioadă dificilă. Dar am înțeles foarte bine cât de important era să obțin o profesie, pentru a putea câștiga mai mult, nu doar pentru o bucată de pâine, cum îmi permitea bursa și, cel mai important – pentru a mă apropia de visul meu, care nu m-a părăsit niciodată.

Totuși, uneori reușeam să merg acasă la mama mea. Odată am venit acasă în weekend, iar mama m-a invitat să merg în vizită la primarul din satul vecin. Soția acestui primar, a invitat-o pe mămica în ospetie la un ceai. Cunoșteam familia primarului de mult timp, erau oameni foarte amabili și buni. Eu, bineînțeles, am fost de acord. Ne-am urcat în autobuz și am plecat în vizită. Ne aștepta o masă frumoasă, aproape festivă, iar fețele proprietarilor străluceau de bucurie. Este greu să te întâlnești așa, trăind în sate diferite, departe unul de altul. Nici nu ne-am dat seama cum au zburat câteva ore în timpul unui dialog plăcut…

Și deodată… gheare și dinți ascuțiți s-au năpustit asupra picioarelor mele. M-am speriat, am sărit în sus și am țipat:

– Aaaa!

– Ha, ha, ha, ha! Aceștea sunt motănașii noaștri! – Proprietarii m-au liniștit și mi-au spus că pisica lor născuse motănași în urmă cu câteva luni, aceștia au crescut, dar nu s-au acomodat încă pe deplin, adesea se ascund și nu ies să se joace atunci când sunt oaspeți.

Dar unul dintre motănași s-a săturat să se ascundă, și a ieșit să se joace cu mine. Era pufos, alb ca un bulgăre de zăpadă.

Și a inceput să-mi atragă atenția. Și i-a reușit. L-am mângâiat, l-am luat în brațe, era atât de draguț, ca mi-am dat seama, îmi doream neapărat acest motănași. Fără să mă uit la mama și fără să știu ce va spune ea, am intrebat-o pe sotia primarului:

– Pot să iau acest motănaș? Sau pot să-l cumpăr?

– Bineînțeles că poți să-l iei! – Cu un gest din mână, proprietara mi-a răspuns. Și mi l-a dat.

Eram foarte fericită din cauza împlinirii neașteptate a visului meu de mult timp. Motănașul toarcea deja în brațele mele și amândoi ne-am dat seama că nu mai puteam trăi unul fără celălalt…

Mama, bineînțeles, a început să se opună, argumentând că în copilărie: «Nu putem avea pisici, deoarece fratele meu este alergic, iar mama avea destule griji».

Dar eu i-am răspuns ferm:

– Fratele meu este deja matur, lucrează în Sankt Petersburg, iar eu am plecat deja de acasă. Pisicul este al meu și va locui cu mine în cămin!

Așa că visul meu s-a împlinit: am primit ca cadou un motănaș atat de blind!

Și i-am dat numele Titi!

2. DE CE TITI?

Este destul de simplu…

În timp ce visam sa am motănașul meu, mă jucam mereu cu pisicile rudelor și prietenilor cu mare plăcere. Odată, când eram în vizita la mătușa mea Tatiana, m-am jucat cu motănașul verișoarei mele Valentina. Motănașul era foarte deșteapt, jucăuș și frumoas, iar numele lui era Titi. Atunci mi-a venit ideea să-mi numesc motănașul cu un nume atât de amuzant – Titi!

Și visul mi s-a împlinit!

3. Străinul!

Așa că, i-am lăsat fericiți pe oaspeți, în ciuda obiecțiilor mamei. Pe atunci, industria animalelor de companie nu era încă atât de dezvoltată, nu existau atât de multe magazine, farmacii și clinici veterinare. Prin urmare, nu am avut un purtător de pisici, hrană, iar condițiile erau foarte diferite de cele pe care le putem crea astăzi pentru animalele noastre iubite. Așa că am pus motănașul în poșetă și am plecat acasă. Parcă știa că merge cu mine, nici măcar nu a alergat la mama lui pisică să-și ia rămas bun. Așa era deștept. Dar viața reală îl aștepta în căminul meu. După weekend, eu și Titi am plecat în capitală.

Eram trei în camera căminului: Olga, colega mea de clasă, și Elena, cu doi ani mai mică decât noi. Am reușit să devenim prieteni și nu ne-am certat niciodată. Dar când fetele au văzut că nu am venit cu mâna goală, au rămas uluite și și-au exprimat nemulțumirea, la fel ca mama mea.

Acum înțeleg că a fost un act exagerat de egoism din partea mea, nu discutasem niciodată despre posibilitatea de a avea o pisică în timp ce studiem… Dar atunci eram foarte fericită că visul meu s-a împlinit… Eram fericită! Și pentru ca fericirea mea să nu se termine peste noapte, mai trebuia să-mi conving vecinele că motănașul nu va fi o piedică pentru nimeni.

Le-am spus fetelor că motănașul este, blând, educat, toarce mult, va dormi doar pe patul meu, își va face nevoile pe o tavă pe balcon și va mânca doar acolo unde este bolul lui. Dar resentimentele și neînțelegerile s-au instalat încă în odaia noastră. Ei bine, nu pentru mult timp. Și numai datorită lui… Titi.

Motănașul meu creștea și cucerea inimile colegelor mele cu afecțiunea, ascultarea și curățenia lui. Uneori mi se părea că în caracter și inteligență semăna mai degrabă cu un câine: merge oriunde după mine, doarme doar pe patul meu, mă întâlnește după studiu sau după muncă… Toate acestea au atins atit de profund inimile fetelor din odaia mea, încât nici nu a trebuit să le cer să hrănească motănașul în lipsa mea și să-i deschidă ușa la balcon. Eu continuam sa lucrez cu jumătate de normă noaptea la biliard. Iar Titi, după cum imi spuneau fetele, dormea doar pe patul meu. Așa s-a manifestat loialitatea și devotamentul lui față de mine.

4. NU SUNT AICI, MIAU!

De ceva vreme, una dintre distracțiile preferate ale lui Titi a fost să-mi pătrundă în geantă sau în pachetul cu care mă pregăteam sa ies undeva. Stătea acolo liniștit și se prefăcea că nu era acolo.

Am înțeles că acesta nu este doar un joc: ci vroia să meargă la muncă cu mine, vroia să fie mereu alături de mine! Uneori îl scoteam din geantă și îi explicam că nu îl puteam lua pentru că mergeam la curs sau la serviciu. Dar dacă mergeam la plimbare în parc să hrănesc peștișorii sau rățuștele, mă prefăceam că nu l-am observat în geantă. Cât de fericit era Titi în așa momente! Și era foarte ascultător tot drumul, tăcea și nu-și scotea capul din geantă, ca să nu-l găsesc eu. Câte odată, mergea cu mine în vizita mama mea în sat.

În cele din urmă, mi-am terminat studiile și m-am angajat ca bucătar în capitală, iar Titi a început să locuiască cu mine într-un apartament închiriat. Prietenii și rudele tot glumeau că Titi îmi seamănă leit, și la caracter și la minte, deoarece era foarte deștept. Motănașul meu creștea foarte prietenos, afectuos, jucaus și vesel. Odată cu apariția lui Titi în viața mea, am devenit și mai fericită.

O altă circumstanță ce a confirmat fidelitatea lui Titi aproape «ca de câine», a fost atunci, când prietenii mei mi-au ajutat la împlinirea încă a unui vis – mi-au dăruit un acvariu cu peștișori. Acvariul era mic, dar s-a dovedit că a adus o mulțime de beneficii, nu numai mie, ci și lui Titi. Urmărirea peștișorilor cu privirea, l-a adus într-o stare atât de liniștită, de parcă ar fi meditat. Stătea ore în șir lângă micul regat subacvatic și  privirea cum eu îi hrănesc locuitorii, cum peștișorii se ascunseau în spatele scoicilor și își făceau locurile izolate în alge marine sau înotau până la sticlă și se uitau la Titi, dând din aripioarele lor colorate! Era o priveliște fascinantă – Titi părea să găsească în acest mister necunoscut ceva fermecător. Și ceea ce m-a surprins și mai mult a fost că nu a încercat niciodată să-și bage laba în acvariu. Desigur, am considerat acest lucru drept rezultatul măsurilor mele educaționale.

Da, visele devin realitate! Credeți și ajutați visele să devină realitate măcar puțin, și se vor împlini!

5. TITI – BIBLIOTECAR

În 2005, după o lungă luptă internă, m-am întors cu traiul din capitală la mămica mea în sat. Nu că viața rurală m-a tras înapoi, ci doar că mama se plânge de multă vreme: a crescut trei copii, fiul ei este la Sankt Petersburg și cele două fiice ale ei cuceresc capitala. Și a rămas singură, simțind că nimeni nu are nevoie de ea. Mă durea inima pentru mămica, și am decis să mă întorc acasă în sat.

La sosire, am mers la primarul satului nostru pentru a afla dacă sunt locuri vacante în școală s-au grădiniță pentru copii din satul nostru. Primar al satului nostru în acel moment era verișoara mamei mele, Klaudia Andreevna. Ea a spus că îmi poate oferi doar funcția de șef al bibliotecii, nu era nimic altceva disponibil la acel moment. Un sat nu este un oraș, de aceea locuri de munca sunt puține. Există multă muncă aici în sat, doar pe propriul teren și nu plătesc bani pentru asta.

Ei bine, am fost de acord și m-am apucat de treabă. Titi, pisicul meu iubit, după cum vă amintiți, s-a născut la sat, iar viața rurală i se potrivea. M-a urma ca un câine peste tot. Și a luat ca obicei mersul în fiecare zi la bibliotecă cu mine. Vecinii zâmbeau, în timp ce mă vedeau cum merg în fiecare dimineață și seara la biblioteca și înapoi acasă cu pisicul alături. Unii îl numeau pisic bibliotecar, iar alții îl numeau paznicul bibliotecii. În orice caz, în toată această perioadă a muncii mele, Titi me-a slujit cu respect și fidelitate, fără să primească niciun salariu.

Acasă, lui Titi îi plăcea să doarmă lângă capul meu pe pernă, doar așa și nu altfel. Chiar dacă nu am petrecut noaptea acasă (uneori mergeam în vizită la prieteni), Titi își ocupa totuși locul de drept, pe patul meu. Și așa și treceau zilele după obișnuința.

Însă o zi caldă de vară…

6. TATĂ grijului

Însă o zi caldă de vară, mama mi-a spus că puișorii de la găina noastră au început să dispară. Să spun că primul nostru gând a fost să-l verificăm pe pisicul noastru inteligent, Titi, nici nu ne-a venit nimănui în minte. Nu și-ar permite să facă asta! Titi locuiește în sat de mult timp și este prieten cu găinile noastre, si cu puișorii noștri, cu vaca care îi dă lapte delicios, cu calul blând și cu cățelușul nostru Șaric (un spaniel cu bucle pe urechile lungi). Șaric și Titi erau foarte prietenoși. Deci Titi era dincolo de orice bănuială. Putea să prindă șobolani sau șoareci, demonstrându-i bunicului Grișa că nu în zadar este ținut la casă. Dar nimic mai mult.

Cu toate acestea, puișorii noștri continuau să dispară. Era un fapt care nu avea nevoie de argumente.

Surioara mea Cristina a venit să ne viziteze în weekend, la fel ca și cum o făceam eu cândva. Și i s-a dat sarcina de a supraveghea găina și puii ei și să afle unde dispăreau.

Și iată, într-o zi, la ora prânzului, din curte se aude vocea Cristinei și țipete, și țipete:

– Titi, Titi, nu, lasă puiul, ce faci? Nu se poate! Lasă puiul în pace!

Titi deschise gura și coborî capul vinovat. Desigur, toți l-am ocarit. Eram șocați și dezamăgiți de o astfel de purtare. Titi stătea lângă mine și, privind vinovat a bolborosit ceva, parcă și-ar fi cerut scuze: «Miau, miau, miau…»

Întreaga familie era în stare de șoc. Nimeni nu se așteptase la așa ceva de la Titi. Intr-o clipă am pierdut încrederea în pisicul nostre educat și blând.

A trecut puțin timp, iar Titi a fost prins din nou în flagrant, adică cu un pui în gură. E timpul să decid ceva. Deoarece sunt proprietarul, sunt responsabilul pentru toate răutățile provocate de animalului meu. Și am decis să fac eu o mică anchetă ca Serloc Holms, pentru a înțelege de ce Titi are nevoie de pui dacă el însuși este bine hrănit de dimineața până seara? Nu l-am ținut niciodată pe o dietă de foame, nu-l ofensam cu nimic. Nu în zadar el a dobândit încrederea noastră.

Și am început să-l urmăresc pe Titi cu durere în suflet, temându-mă măcar să mă gândesc că pot să-l pierd. Deoarece în sat erau oameni care puteau sa se izbaveasca de pisicii sau câinii care erau prinși furând ouă sau găini, problema se rezolva doar prin eliminarea animalului. Și nu voi afla niciodată ce s-a întâmplat cu Titi… De la așa gânduri mi se făcea rău. Așa că eram hotărât să aflu ce fel de transformare i s-a întâmplat iubitului meu pisic. La urma urmei, are deja șapte ani și nu a făcut niciodată nimic pentru a face rău oamenilor. Ce s-a intamplat cu el? De ce a început brusc să vâneze pui mici? Am vrut să obțin răspunsuri la toate aceste întrebări cât mai repede posibil.

Și acum a sosit momentul adevărului. Titi a prins din nou un puișor și hai să mergem sa vedem… Îl urmăresc așa incetișior, încercând să nu permit nici unui foșnet sau zgomot să-l sperie pe Titi, abia respirând… La urma urmei, dacă se va speria, nu voi vedea unde va duce puiul…

Deci, urmăresc: am mers pe potecă. Puiul scârțâie și își cheamă mama în ajutor. Mama găină îl urmărește pe Titi, vrea să-l ciugulească și în același timp strigă în limba ei la celorlalți pui să se ascundă de pericol…

O, ce situație tensionată… Vreau să o ajut pe mama găină, pentru că nu poate face față… Dar mă abțin, deoarece sarcina este să văd unde va merge Titi…

Și iată în cele din urmă intră în bucătăria de vară. Persecuția din partea mamei găină a luat sfârșit. Și pisica urcă calm pe scară în pod. Între timp eu merg după el. Și ce văd ochii mei?

Titi, pisicul meu iubit, se dovedește a fi un tată grijuliu. I-a adus puișorul pisicii sale celor și trei motanăși! Un motănăș era roșcat, ca pisica-mamă, iar ceilalți doui motănăși erau albi și pufoși, leiți Titi! Mi-am dat seama că are o familie…

Deci, de aceea ai furat puișorul, m-am gândit eu. Dar apoi am strigat cu disperare:

– Titi! Eliberează puiul!

Titi a lăsat imediat gâtul galben și a dat capul în jos, așteptând umil că îl voi certa. În acest moment, mama pisică și motănășii s-au ascuns rapid într-o cutie care se afla în pod. Și puișorul a încercat să-și revină din stres și să stea pe picioarele sale subțiri.

Da, crima a fost descoperită. I-am întors puișorul mamei-găină. Iar pentru mama-pisică și cei trei copii ai ei, am așezat boluri pentru apă, mâncare și lapte în pod. Din acea zi Titi nu mai ieșea la vânătoare, venea cu mine doar sa verifice ca familia sa este regulat hrănită.

În fiecare zi îi hrăneam noii metri ai familiei noastre și povesteam tuturor această poveste înduioșătoare. Și începusem a căuta noi familii pentru urmașii lui Titi. Și când am găsit oameni amabili și responsabili, am descoperit brusc că… pisica și motănășii dispăruseră din podul casei noastre.

Apoi mi-am dat seama că Titi și mama-pisică făcuseră un pact conform căruia Titi era obligat să crească motănășii până când aceștia vor deveni independenți. Și unde s-au dus pisica și motănășii noștri? Nimeni nu știa asta…

Știu un singur lucru: îl iubesc și mai mult pe Titi, el este mândria mea!

Între timp, Titi continua să meargă cu mine la muncă în bibliotecă, cu fidelitatea unui câine, fără să plece niciodată de lângă mine. Și dacă mergeam la centrul regional la un seminar sau la concursuri cu copiii din satul nostru, atunci când mă întorceam Titi mă întâlnea, se urca în brațe… Îndată cum  deschideam poarta, sărea pe umărul meu și începea a toarce, spunându-mi cât de mult mă iubește, și se  bucură de întoarcerea mea acasă… Era clar că mă aștepta cu multa nerăbdare.

* * *